Sa fim departe.Undeva unde sa nu pot auzi masini,autobuze sau sa nu pot vedea strazi aglomerate,magazine pline sau fete ale unor oameni incarcati de griji.
Sa fie dimineti dogoritoare,un soare lucios,si fierbinte si un cer limpede.Din cand in cand sa adie vantul ,nu pentru racoare ci pentru a ne aminti linistea.
Sa fie vara,sa nu stim zilele,orele,minutele.Luna si soarele sa ne fie singurele calauze.
Dimineata sa ne imbete mirosul dulce si intepator al cafelei cu lapte si al painii prajite.
Sa uitam de lume, de oameni ,de tot.
Si cand vine seara, atunci sa fie minunat.
In linistea ei deplina,sa fim doar noi.
Fiindca stiu ca daca imi va fi frig,imi vei pune haina ta pe umerii fini, si n-am sa-mi fac grjii.Vei fi acolo.
Stiu ca-mi vei cere sa-ti dau mana,sa ma stii langa tine.
Cuvintele vor fi absente,nu-si au rostul.Faptele vorbesc.
Poate ai sa-mi ceri sa ne asezam pe iarba,cu capul rezemat de trunchiul de copac ,doborat de furtuna,noaptea trecuta.M-ai tinut in brate,nu mi-a fost frica.
Sa stam sa privim stelele si tu sa-mi trasezi drumul imaginar pana la luna,si sa-mi promiti razand ,ca acolo o sa locuim candva.
Sa fie totul real,mana ta,zambetul tau,dimineata,luna,cafeaua si stelele.
Odata cu venirea diminetii sa nu dispara totul.
Sa stiu ca mana ta calda,nu ma va lasa,in zori.
Nu iubesc.
Nu iubesc.
Nu iubesc.
Nu vreau nimic infara de asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu